Posts tagged ‘relaţii’
Corbii de pe miriști
Comentatorii putinofili văd războiul terifiant în desfășurare din Ucraina ca pe un joc genial al strategului de la Kremlin. Tragediile oamenilor de acolo nu contează. Sunt vinovați că-s ucraineni. Pasionați de jocul de-a moartea, precum senatorii lui Nero, premiații KGB-ului din 89, alias îmbogățiții din jaf sub protecție politică, patronii securiști din media, lucrătorii din servicii, justiție, cultură, BOR, și rețelele lor subterane plus hoardele de troli plătiți sau voluntari decerebrați, abia așteaptă să aplaude victoria călăului psihopat și terminarea totală a țării care a îndrăznit să nu i se supună.
Dezumanizați ca și idolul lor, slujii lui Putin și, deopotrivă, moluștele de pe aici care nu se pot desprinde de ei, nu contenesc să-i găsească justificări satrapului. Pot însă, cotrobăi oricât în întunericul minților lor malefice. Pot susține orice fel de absurdități. Pot găsi orice justificări criminale ca să dea vina pe Ucraina, așa cum extrema dreaptă din Germania și ecourile ei din alte țări, inclusiv de la noi, încă mai învinovățesc Polonia pentru declanșarea ultimului război mondial. Pot repeta în neștire că ororile-s inventate, imaginile, trucate, că bieții ruși nu vor decât s-aducă pacea și fericirea într-o Ucraină care-și bombardează locuitorii.
Putin nu va câștiga nici dacă nu va rămâne clădire întreagă în Ucraina.
Zăboviți un pic pe lista conservelor lui Putin, dac-o mai găsiți, și întrebați-vă ce legătură poate exista între niște „celebre” video-chatiste și înfocați apărători de la CPF, liderii AUR și guvernanți pesediști, magistrați de la vârful justiției și prelați antivacciniști cu discurs luat din tezele „creștine” ale patriarhului Kirill, repere academice și patroni de ziare unde prestează penali sau foști pușcăriași, monarhiști, foști generali și lucrători din servicii cu „Sputnik” și Russia-today, în CV-uri.
Interesanta geometrie a liniilor paralele care se intersectează cu sau fără ştiinţa noastră.
O aud pe prietena mea Iluş spunând „menejerează”, ea înţelegând prin asta ceea ce face un manager. Alteori, când e mai distrată, foloseşte şi varianta prescurtată „menajează”. Evident n-o corectez, dintr-un fel de egoism, deşi îşi dă seama, după expresia de pe faţa mea, că iar a comis ceva nostim. Dintr-odată, mă gândesc la interesanta apropiere a atât de diferitelor: menajerie, menaj, management, menajare. Spusa lui Iluş ţâşneşte acrobatic, cu un farmec neaşteptat din cadrul anost al unei relatări fără relevanţă.(Să fie generate, vorbele astea, şi de aspecte particulare ale vieţii ei? Nu-i exclus). Impulsionate, după o vreme, gândurile mele sar la te miri ce alte chestiuni şi întrebări care se vor menejeriate.
Întrebări generate de efectul vorbelor lui Iluş.
Mă întreb, de pildă, dacă suntem conştienţi de efectele conflictului nevăzut din noi înşine dintre nevoia transcenderii şi impulsul posesivităţii. De cum se duce acest război al celor două universuri paralele pe care suntem condamnaţi să le găzduim, vrem, nu vrem. Cum influenţează relaţiile dintre oameni şi ce urmare asupra evoluţiei societăţii pe care o alcătuim poate produce confruntarea celor două fronturi de luptă care ne ocupă cât trăim. (Iluş crede că mulţi oameni vor să fie mai buni dar nu pot).
Consideraţii care ţin de resortul „menejementului” propriu al gândirii noastre, cu voia Sfântului Anton protectorul zilelor de marţi ale lui Iluş.
Cu rază mică de acţiune, alegând să lovească în nevoia de mituri sau cu bătaie înaltă ţintind să lovească în credinţa în Dumnezeu? De orice fel ar fi, atacurile contra transcendentului nu se încheie niciodată cu armistiţii ori acorduri de pace. Din atacul „peste frontieră” impulsul posesivităţii se alege, mai întâi, cu prăzi bogate-n mituri de rebrenduit la idolatrie. Dacă reuşeşte să-i salte şi pe sfinţi mai presus de Creator, atunci poate sărbători victoria la un pahar cu agheazmă amestecată cu palincă. „Nu-i cazul la mine”, spune Iluş.
Si dacă ar rămâne fără niciun sprijin pe lume, Iluş ştie că Iesus Christus n-o părăseşte.
Cum războiul trebuie să fie-n pas cu vremea (sau invers) e rândul demitizării să intre în acţiune. Nici nu-i prea greu având în vedere că miturile pot fi lesne compromise ca ridicole, anacronice, asimilate clişeelor, superstiţiilor, obscurantismului. Ca şi religiile care, cu sau fără concursul lor, sunt parazitate frecvent, de clişee, superstiţii, obscurantism. Bazat pe aceste intersectări nocive, impulsul posesiunii ajunge, cu uşurinţă, să provoace rocada mare, cea între religie şi credinţă. Iar când religia ajunge să menejereze credinţa prin acest impuls, nu-i deloc greu să facă din drept-credincioşi de orice fel o menajerie. Un loc sălbatic în care credinţa fundamentată pe iubire poate deveni fundamentalismul urii. După modelul (devenit clişeu!) al intelectualului, şi cultura, iute, iute, îşi schimbă ţinuta. și principiile, cel mai adesea. din mers. cu laicism dar fără stoicism. Astfel că, împodobite cu steluţe galbene, ultimele mituri rămân fără apărare.
Şi un fel de concluzie la care mai bine n-am fi ajuns.
Se vede că a sosit vremea lui political corectness. Demarcaţia dintre planurile paralele… un simplu reper comercial. Impulsul posesiunii, victorios, dar la fel de nemulţumit. Evenimentele se precipită. Instaurarea ici colo a ateismului „o premiză necesară dar nu şi suficientă”, cum ar spune un filozof promotor al regimului de menajerie favorabil legii marţiale a posesiunii universului de către om. Visul omenirii din totdeauna de a ajunge la cer, de a se instala acolo, posesiv şi distructiv, e neschimbat. Experienţele conflagraţiilor mondiale, revoluţiilor sângeroase, dictaturilor, terorismului nu produc imunitate. Neliniştile se intersectează cu curiozitatea. Iar angoasele cercetătorilor umanişti cu satisfacţia de a fonda universităţi, congrese, burse, muzee şi expoziţii. Stranie geometrie. Asaltul continuă.
Iluş spune că noi să fim sănătoşi.
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii