Aventuri în grădina de hârtie

Team building, o poveste fără şa

Precum în poveştile cu fete de-mpărat care alungă pretendenţii plicticoşi în nădejdea că, până povestitorul va-ncăleca pe o şa tot o s-apară ursitul, o mare parte din societatea noastră îmbătrâneşte în idiosincrazii, intoleranţă şi dispreţ. Fundamental opuse-n privinţa înfăţişării celui hărăzit, roase de neputinţă, aşteptările fermentează realitatea într-o veşnică poveste, mai mult tragică decât comică, în care personajele, destule din ele imature afectiv şi egolatre, îşi exhibă supremaţia, superioritatea  şi independenţa. Cum în Făt Frumos-Mascat se regăsesc, nu puţini, cei care dorm cu poza lui sub pernă visându-se cosânzene, zmeului celui plin de defecte nu-i rămâne decât să se suporte pe el însuşi cel din poveste pentru a ţine realitatea pe linia de plutire. Ca urmare, copleşit de dezamagiri, încărcat cu resentimente de clasă, de istorie, de castă, de cerc, de grup, spiritul naţiei orbecăie în aceleaşi fundături fără ieşire la altă poveste. Dar restrictivismul extrem în modul de apreciere interpersonală în raport cu resursele sărăcuţe de leadership ale micii noastre lumi are şi alte explicaţii în afara celor mitice. Împins prin filtrele media, oricine încearcă să aducă un plus acestei vieţi riscă să fie socotit un sac de minusuri, din care unele, în mod sigur, sunt reale. Fiindcă, nu-i aşa, nimeni nu-i perfect. Neeligibilă din start, refuzată de îndreptăţirile unor duşmănii fără leac, revigorarea ţării mai aşteaptă. Nocivă, reactivitatea sfărâmă instantaneu orice gând de cooperare; şi orice motivaţie reparatoare dispare înghiţită de negativism. În practică, ideea de „team building” (povestită prin cursurile de politici publice, teoretizată-n simpozioane şi work-shop-uri, nelipsită din discursuri) n-are loc în realitatea lui „clan building” şi nici a lui „ego building”. Potenţialii coechipieri îşi demolează pasional şansele de a fi de folos. Îşi irosesc forţele în proba, eliminatorie, de reproşuri, atacându-şi reciproc punctele slabe-  reale sau presupuse. În loc de angajare-n proiecte utile, creativitatea se-ngroapă cu voluptate în răfuieli partizane. Egocentrismul învinge spiritul cooperant. Viaţa publică eşuează-n circ deplâns mai cu seamă de  fermenţii care-l întreţin. Adică exact de ce au nevoie, ca de mărul otrăvit din poveste, mascotele politice ale boşilor penali din subteranele corupţiei pentru a-şi pune-n practică „proiectele”.

29 noiembrie 2010 at 12:46 noradamian 128 comentarii