Aventuri în grădina de hârtie

Cântarea şi descântarea României

Din toată ideologia cu care am fost bombardaţi în liceu, am rămas în minte cu o scenă  interpretată magistral de un prof de socialism. Prilej, pentru noi, de mare distracţie (privată). …A trăi în plin socialism glorios, ne explica, ştiinţific, profu’, înseamnă c-avem datoria patriotică de a-i apăra cuceririle. De a lichida orice umbră a capitalismului putred.  În acest moment (aşteptat de noi cu sufletul la gură) profu’ înşfăca cu stânga capitalismul putred, îl strângea în pumn, apoi  afişând o faţă de halterofil chinuit îl ridica cu mare efort şi, triumfător, îl azvârlea marţial peste umăr la gunoiul istoriei.

La Crăciunul anului ’89, socialismul lichidase demult toate umbrele capitalismului. Ceauşescu era statul, statul era partidul şi partidul era ceauşescu.  Exact ca-n hitul păunescian care anima până la delir stadioanele păzite de securişti: „partidul-ceauşescu-românia”. Odată cu împuşcarea dictatorului, a fost şi statul pus la zid. De către ai lui şi pentru ei. Cu aceleaşi gloanţe şi-au ciuruit conducătorul iubit ca şi patria la fel de iubită. Nu e doar o metaforă, urmele fizice încă există, iar cele mentale persistă. Peste noapte „cântarea româniei” a intrat şi ea în moarte clinică. Trecerea de la „ţara mea de dor” la „ţara mea de căcat” s-a făcut firesc, de-a-lungul a mai puţin de un sfert de veac. Două reprezentări „dujmane” care se susţin reciproc. Pisica albă, pisica neagră! Într-o parte, populismul pseudo-patriotismului (ne iubim pământul, ţara, tricolorul, îi iubim pe toţi românii, da’ fără pic de simpatie.)  La capătul opus, rinocerizarea (noi, împotriva tuturor.) Perfectă pereche! Dovadă că funcţionează de ani de zile, în diverse forme, apărând democraţia (desigur, sub supraveghere.)

Oricum, şi unii şi alţii au dreptate. Iar dacă s-ar reprezenta toate astea prin curba lui Gauss, curba ar fi de fapt un zig-zag care oglindeşte o societate sărăcuţă tare în repere şi  lideri. Când nuanţele dispar şi afectele necontrolate tind să preia controlul (!) raţiunea neînregimentată ideologic devine spectator.  Pe scenă  cartonagiii capitalismului glorios înşfacă cu dreapta socialismul  putred, îl ridică până deasupra umărului ca să-l azvârle, marţiali, la gunoiul istoriei. Ca şi partidele politice, societatea ajunge o sumă nulă de tabere adverse. O situaţie bună doar pentru perpetuarea clasei politice actuale. Întreţinută, implică riscul răsturnării extremelor.

22 octombrie 2013 at 12:06 noradamian 10 comentarii