Aventuri în grădina de hârtie

Martie în Israel (22)

Rachel

Pe ecran, un clip publicitar pe care-l mai văzusem zilele astea: o tânără şterpelind un borcan dintr-un market. La tribunal, rumoare-n sală. Judecătorul, un tip cam fioros, cere linişte. Moment de tesiune. Urmează sentinţa! Mai-nainte însă, judele gustă dintr-un borcănel identic. Se entuziasmează. Ce bun e! Zâmbeşte. Imposibil să te abţii!… Tânăra, (evreică româncă) trebuie iertată. La ceva atât de gustos, nu se poate nimeni abţine, spune judecătorul golind borcănelul, cu poftă, spre bucuria celor din sală…

Miriam n-are timp de televizor. Se-mbrăcase, mai are de ambalat frumos platoul cu dulciuri. „Eşti gata?” O aud  strigând din bucătărie. …E Purim. Singura sărbătoare veselă a evreilor. Pe scene şi în săli de spectacol, la radio şi la TV, în ziare şi reviste. În pieţe şi-n şcoli. În oraşe, kibutzuri şi moshavuri. În localuri şi pe terase.  E Purim, cu pietre şi cu răniţi în Hebron şi Bethleem… Ştiri obişnuite întrerupte de câte o reclamă. Cele mai multe reclame, remarc, sunt hazlii sau în manieră artistică, poetică. …Şi din nou, bătăi cu pietre, poliţie, ambulanţe, răniţi. În fiecare zi, ca un ritual. Evreii vin să se roage la mormântul “părinţilor”, Abraham şi Sara. Palestinienii  îi aşteaptă în poziţie de atac. Cele mai sângeroase episoade au loc tocmai de sărbători, când e multă lume în localuri şi pe terase, în locuri intens circulate. Nu numai în Hebron ci peste tot. Iar de Purim tensiunea e maximă. La Ierusalim ca şi  la Tel-Aviv. Chiar şi-n Bethleem…
–  Eşti gata? Mă-ntreabă iar Miriam. Ai ajuns ca mine. Toată ziua cu ochii la ştiri. Hai!…

“Cam nesinceră” mi-o descrisese Miriam pe Rachel. Face parte din felul ei de a fi. Ceva specific mediului din care venise, crede Miriam. Orice spune are şi o doză de închipuire. Nu cu un scop anume. O vreme, din acest motiv, o ocolise. Îi era greu să se obişnuiască, să accepte asta, îmi mărturisise pe drum. Problema e că ţine la ea! Rachel e alifie pe rană: afectuoasă, săritoare la necaz. Rar o femeie atât de bună!

Rachel ne pofteşte-n living. Robustă, trăsături orientale, privire caldă. Masa e deja plină cu bunătăţi şi ea continuă să aducă, pe lângă prăjiturile aromate cu scorţişoară, şi boluri cu fructe (migdale, curmale, smochine, fisticuri). Totuşi, dulciurile lui Miriam, spune Rachel, au ieşit mai bune ca ale ei…  Conversaţia se poartă-n ivrit. Pronunţia, felul în care vorbeşte îmi pare puţin diferit de al lui Miriam. E mai apropiat de al lui Yael. Miriam îmi traduce câte ceva. Doi băieţi din cei patru copii ai Rachelei sunt studenţi în America. Nu, nu crede că se mai întorc! Unul se-nsurase deja, în Florida, tot cu o evreică iraniană. Tare ar fi vrut să-i ştie aproape dar, dacă ei au ales aşa, speră să le fie bine.

E relaxant aici în livingul ăsta răcoros, luminat discret. Pardoseala, din gresie de un verde brun, aproape negru, cu modele geometrice fine, contrastează plăcut cu pereţii albi şi perdelele albe, simple, din muslină. Ferestrele, ca şi la Miriam, sunt glisante. Două picturi în ulei (peisaje din Galil, spune mândră Rachel, pictate de unul din băieţii ei) un vas în culori intense pe o pianină neagră, câteva rafturi cu cărţi. Pe peretele din spatele pianinei, un peisaj luminos cu ambarcaţiuni albe pe valuri.  Îmi place cum arată camera asta, îi spun… Rachel e încântată. Înţelege şi fără să-i traducă Miriam.

Pălăvrăgim…  Aroma cafelei umpluse încăperea. Rachel ne lăsase singure. Revine după vreo două minute împreună cu soţul ei. „Shimon”, se prezintă. Înalt, subţire, atletic, bronzat. Fizionomie de nordic. …Îmi place în Israel? Mă întreabă în engleză. Are un zâmbet prietenos. Evreu danez, îmi spusese Miriam. De ani buni profesor la Tehnion, de electronică. Shimon e în cărucior. Supravieţuise unui atentat în urmă cu trei ani.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

1 septembrie 2014 at 12:37 noradamian 8 comentarii