Aventuri în grădina de hârtie

Martie în Israel (12)

Cerul neuitării

Yad Vashem. Vizitatorii, solitari sau în grup, sunt preluaţi de ghizi amabili, adolescenţi, băieţi şi fete, în obişnuitele uniforme kaki cu însemnele taberei militare. Rătăcim tăcute prin săli în care răsună discursurile lătrătoare ale lui Hitler. În care rulează non-stop filme cu relatările cutremurătoare ale unor supravieţuitori. Săli cu fotografii, fascicole cu foi îngălbenite, mototolite, desene recuperate din barăcile unor lagăre. Desene pline de candoare, aşa cum fac copiii la grădiniţele obişnuite. Grămezi uriaşe de încălţări. N-am avut niciodată curiozitatea morbidă de a da ochii cu ororile unui lagăr, după ce am citit, am văzut ecranizări, am auzit mărturii despre atrocităţi inimaginabile. …Jurnalul Anei Frank”,  “Alegerea Sofiei”, “Lista lui Schindler” şi atâtea altele. Miriam şi Leon avuseseră şi ei rude care au fost ucişi acolo… Îmi vine-n minte o poză din albumul de familie a lui Miriam, cu două fetiţe şi un băieţel, verii ei, care sfârşiseră în fabrica morţii a naziştilor.  Greu de suportat grozăviile şi numai văzute în fotografii ori pe pânză. Aici, în  spaţiul neuitării, însă, trăieşti o stare neobişnuită. Unică. Claustrofobie, singurătate, apăsare. Duritate, tensiune. O linişte generatoare de nelinişte. Memorialul, acoperind un spaţiu fizic uriaş, îl conduce pe vizitator în întunecimile iadului, făcându-i accesibilă totodată, într-un mod inefabil, nedefinit, copleşitor, prezenţa Dumnezeirii izbăvitoare. De ce atâta ură? Probabil primitivismul şi cruzimea fără limite a naziştilor îşi avea originea într-un profund complex de inferioritate. O teamă instinctuală faţă de purtătorii de civilizaţie care au fost dintotdeauna şi au rămas, evreii. Oare nu şi-n prezent există, nevindecată, această stază morbidă, din aceleaşi cauze? Dincolo de tensiunea apăsătoare a zidurilor megalitice ale unor edificii  cu unghiuri tăioase şi fascicole de lumină îngheţată… de  deznădejdea, suferinţele, moartea înghiţite de apa neagră a trecutului…“să crezi că, de la cel mai jos nivel al omenescului, poţi transcende la sublimul unei realităţi a dreptăţii şi izbăvirii în altă dimensiune”…   Soare blând, animaţie, clădirile din piatră albă-roz pe care se căţărau ici colo flori de un roşu sângeriu. Plăcut şi paşnic. Ne îndepărtasem de „Muntele Amintirii” ducând în minte imagini de neşters. Cu deosebire ale unor copii cu ochii luminoşi, încrezători. Miriam se simte obosită. Tot ce vezi acolo e copleşitor. Iar Memorialul copiilor e chiar mai zguduitor. Feţişoare de copii de diferite vârste, mulţi prea mici ca să-nţeleagă demenţa celor care-i condamnaseră să moară. Prăpastia între inocenţă, iubire, dragoste de viaţă, încredere în bunătate, milă şi abisul urii. Anticamera cu grămezi de lucruşoare, ghetuţe desperecheate, fotografii vechi… Sala în care nu vedeai nimic altceva decât luminiţe mişcătoare ca un univers de stele vii în întuneric. Şi vocea egală care rostea nume după nume, într-o înşiruire fără sfârşit. Cineva îi aştepta în altă parte. Cineva îi primise în altă parte. Undeva,  în casa iubirii veşnice.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

6 august 2014 at 12:49 noradamian 17 comentarii