Aventuri în grădina de hârtie

„Resurrection du nazisme”

Nisa, Suedia (Goteborg), Verona, Bologna, Roma, Alemagne (castel Schwerin), Hongrie (record oficial, cu 47 parlamentari neofascişti în 2010 în parlamentul de la Budapesta), sunt doar câteva locuri de pe o hartă a nazismului european despre care habar n-aveam. M-a minunat prezenţa Suediei într-o asemenea ambianţă. Oameni blânzi, prietenoşi, păduri netulburate de drujbe, lacuri albastre, curate ca cerul… În luna mai a anului 2000 un caz avea să tulbure teribil opinia publică suedeză: un musulman îşi ucisese fiica fiindcă se-ncurcase cu un localnic… Un caz extrem de mediatizat, în toate ziarele, zile la rând, seară de seară pe ecranul televizoarelor din orice loc, din instituţii, din camerele de hotel din Karlstadt şi Goteborg, de peste tot pe unde fusesem. Abominabilă crimă, generată de o intoleranţă extremă specifică unei culturi care le era străină. Aşa ceva nu se mai pomenise acolo, era de neconceput. Despre intoleranţele de la celălalt capăt, am aflat, însă, abia în vara trecută, dintr-un film, „Resurrection du nazisme„, prezentat pe un canal TV francez. Discursurile ţepene despre „determinismul rasial natural” păreau ieşite direct din groapa cu fantome ale istoriei de acum aproape un veac. Mulţi de acolo păreau nişte mumii, alţii ceva mai verzi, printre ei, şi destui tineri. Dacă în adunarea de la Nisa, de pildă, dominau personaje vârstnice, în gărzile de la Budapesta, majoritatea se vedeau a fi de vârsta norvegianului şi chiar mai tineri. Împănate cu scursuri ideologice şi fantasme ale gloriei morbide de altă dată, agitând steagul purităţii rasiale, ideile lor nu păreau mai umane decât cele ale muslimului care, atunci, zguduise tărâmul atât de paşnic al civilizaţiei nordice.

Cu accente specifice, extremismele autohtone stârnesc, deocamdată, silă şi dispreţ. Între arderea manechinelor în faţa guvernului de către revoluţionarii sindicali ai lui Ponta, în toamnă, şi spânzurarea păpuşii reprezentându-l pe Avram Iancu de către extremistul maghiar Csibi Barna, în luna martie în Miercurea Ciuc, nu-i nici o diferenţă ca mod, bolnav, de manifestare. Lui Csibi nu i-a ajuns, se vede, acum vinde tricouri inscipţionate cu „Ţinutul secuiesc nu e România„, hărţi, însemne, simboluri interzise, provocatoare, în sprijinul programului de luptă al participanţilor de la Balvanios, susţinuţi de extrema maghiară de la Budapesta. Se crede, ca şi Breivik, probabil, un erou al “mişcării de rezistenţă” condusă de cavalerul cruciat, Tokes. Discursuri ţepene părând ieşite direct din groapa cu fantome ale istoriei de acum aproape un veac. …„Putine am realizat” se plânge Tokes, daca punem in balanta realizarile predecesorilor nostri precum Horthy Miklos, Bethlen Gábor„…
Multiculturalismul transilvan există în mod natural, de veacuri. A supravieţuit multor furtuni, a trecut peste horthism, peste Tg-Mureş martie ’90, ca acum să ajungă între udemerismul corupt ca mai tot politicianismul autohton şi tokesismul revanşard. Dacă psihopatia politicianistă naşte extremism, dacă până şi antidotul toleranței creștine e transformat de astfel de indivizi în otrava urii, e greu să mai speri într-o legislaţie europeană adecvată mersului primejdios al lucrurilor.

25 iulie 2011 at 14:55 noradamian 32 comentarii