Posts tagged ‘vacanta’
Crăciun ’89
Escape game mortal
începuse vacanța de iarnă
și ceva neobișnuit
scosese lumea pe străzi
un fel de joc cu bandiți
care atacau orașul
trezindu-l din amorțeală
scoțându-l din buimăceală
animându-l mortal
de sărbători
un escape game grozav
– cadou de la moșu’ –
trasoare șfichiuiau în beznă
rafale de gloanțe
țâșneau din poduri întunecate
fulgere ucigașe
zdrențuiau cerul
ici colo cădeau trecători secerați
fără să înțeleagă
că nimeriseră
în jocul morții
foarte tare
jocul
se minunau copiii
uitaseră de desenele animate
nerăbdători
să se strecoare printre împușcături
să se cațere pe ziduri ciuruite
să le dea soldaților
șosete uscate și pâine coaptă în aragaz
să se furișeze printre gloanțe
să păcălească monștrii care mitraliau
de pe acoperișuri
să nu le scape niciuna
din surprizele mortale
pregătite de niște oameni mari
special pentru ei
pentru vacanța lor de Crăciun
Gloanţe lipsă din istoria patriei
Pe vremea asta, în douăzeci şi unu decembrie- 1989, pe la ora nouă-zece dimineaţa, terminam curățenia de Crăciun. De vreo trei zile nu mai ascultasem radioul, nici măcar Europa Liberă, ocupată fiind cu de-ale casei. Cum problema aprovizionării era cea mai preocupantă, mă bucurasem când o prietenă mă sunase să-mi spună că ne procurase şi nouă câte ceva pentru Sărbători. Locuia nu departe, aşa că, urgent, am trimis copiii după pachet. După vreo două ore, timp în care băieții ar fi trebuit să ajungă acasă, prietena mă anunţă că „a izbucnit ceva” şi că în centru „se trage”, dar să stau liniştită, pe străduţa lăturalnică pe care o luaseră ei, era linişte. Numai liniştită nu eram, mai ales când am văzut valul de demonstranţi apărut brusc dinspre Calea Dumbrăvii care înainta ca un râu spre zona centrală. Agitaţia creştea de la o oră la alta şi inima mea stătea să se spargă (pe unde or fi umblând copiii ăştia?) Încă o oră de nelinişte şi, în fine, au apărut: cu obrajii roşii, bucuroşi, cu „marfa” intactă, povestind (întrerupându-se unul pe altul) cu ochii strălucind de emoţie. … Se aventuraseră-n Piaţa Mare, acolo ardea o maşină, era fum, oamenii ţipau şi alergau în toate părţile. Nu, nu se speriaseră deloc, m-au asigurat într-un glas, nici atunci când se trăgea din podurile de vizavi de Brukenthal şi au văzut căzând nişte oameni în apropiere! Ca într-un film (oh, ce ar fi putut să păţească, Doamne-ţi mulţumesc că i-ai păzit!) Au urmat acele câteva zile de coşmar, cu ştiri confuze curgând în avalanşă, cu anunţuri care mai de care mai înfricoşate. Cu sediul în studioul televiziunii naţionale, revoluţia ne intra în case bombardându-ne crunt cu ştiri de groază, în timp ce, în spatele panicarzilor, după foiala neîntreruptă părea că-ncepuseră deja împărţelile şi târguielile. În Sibiu muriseră zece persoane în două zile, iar după 22 aveau să moară alte 89. Percepţia neclară a unei manipulări care avea alt scop decât voiau să ne facă să credem grupul de agitatori de pe micul ecran a existat din primul moment. Am băut, mai întâi din greşeală, apoi toţi pe rând, apa de la robinet deşi fusesem avertizaţi că e otrăvită -şi n-am păţit nimic. Pe un ton isteric „revoluţionarii” televiziunii continuau să transmită anunţul respectiv şi altele de acelaşi gen. Comandamente ale revoluţiei apăruseră peste tot pentru a păzi, pentru a ne păzi? De cine? Afară, pe teritoriul comenduirii armatei se trăgea în draci şi începând din seara zilei de 22, noapte de noapte răpăiau trasoarele. Război electronic, diversiune, am aflat ceva mai târziu. Adică tot iluzionism şi tot criminal, pentru că autorii făcăturii ştiau că panica şi armele distribuite cu generozitate în prealabil vor produce în următoarele zile, asasinate de stradă, exact victimele socotite a fi necesare pentru legitimarea „revoluţiei” şi a capilor ei. Tot copiii au fost primii care au aflat că trasoarele alea erau un fel de joc de speriat lumea, de la prietenul lor, soldatul căruia-i spuneau „Cheluba” (un băieţandru tuns chilug, proaspăt înrolat, probabil) santinelă a unităţii. Pe la şase seara când se-ntunecase bine, se căţăraseră pe gardul de la unitatea militară ca să-i dea un pachet cu ciorapi groşi şi pâine caldă coaptă-n cuptorul aragazului. Cheluba îi rugă, însă, să nu mai repete imprudenţa, să nu se mai aventureze pe afară, fiindcă nu-i de joacă, pe străzi începuse deja de la amiază să se tragă-n plin. Un sfat preţios, l-am luat în seamă, aşa că a doua zi, sâmbătă-n 23, dacă-mi aduc bine aminte, rămăsesem toţi în casă, cuminţi ca iezii. La scurt timp după prânz, o detunătură zgâlţâi blocul. Apartamentul se umpluse de fum şi moloz. Am 
început pe bâjbâite, căutările. Slavă Domnului, eram întregi. Zidul din apropierea ferestrei se sfărâmase pe o porţiune, un perete crăpase. Un glonţ, ne-am dumirit, un dum-dum tras din elicopter, se oprise într-un dulap. Mi-a trebuit ceva timp până l-am descoperit între haine. Nu după mult timp, ne-am trezit cu un galonat de la armată care căuta gloanţe: misiune de recuperare. Asta mai lipsea să-i fac cadou preţiosul trofeu! Oricum, tot ce urmat după aceea a arătat că s-au temut degeaba,”revoluţia” era sub control. Aşa că, începând de atunci, din filele lipsă ale manualului de istorie a patriei s-au confecţionat, an după an, serii după serii, certificate de revoluţionar.
Nora Damian
Revista Cenaclul de la Păltiniș nr 62 din ianuarie 2018
Lumini şi umbre (1)
Nu-mi imaginam că revenind după zece zile petrecute la Marea Egee, beneficiile aerului, lumina mediteraneană, muzica, peisajele, impresiile plăcute legate de servicii și oameni, se vor şterge ca şi cum n-au fost, lăsând loc unei stări proaste inexplicabile pe moment. Abia acum am înţeles că de vină nu poate fi decât trecerea de la lumina de acolo la penumbra toamnei de aici, chiar dacă nu se instalase atât de brusc ca în alţi ani. Poate de aceea, zice-se, conform unui sondaj recent, că deşi statul lor a ajuns aproape de faliment, iar în Atena şi marile oraşe, turbulenţele se ţin lanţ, paradoxal, grecii ar fi în topul celor mai fericiţi locuitori europeni. Spre deosebire, de pildă, de scandinavi.
…”Lucru bun,” îmi spune patroana, întinzându-mi o geantă de voiaj. Trebuia să cumpăr aşa ceva pentru că în bagajele noastre restrânse n-aveau loc micile daruri cumpărate celor de acasă. Aproape zece, soarele se ridica deasupra orizontului, femeia tocmai deschisese prăvălia. „Made in Grecia, nu marfă proastă din China”, adăugă un bătrânel, probabil soţul, instalându-se pe un scaun la intrare. Strada se animase brusc, auzeai graiuri de tot felul, restaurantele, magazinele se deschiseseră şi pe o parte şi pe cealaltă, turiştii curgeau spre albastrul îmbietor al mării care se vedea tot mai aproape. Activităţi care se intensificau după asfinţit, încheindu-se la zece-unsprezece, noaptea. Găseam aceleaşi feţe, mult mai obosite, dar la fel de zâmbitoare şi serviabile, neuitând să-ţi ofere, în majoritatea cazurilor, şi un bonus pentru cumpărături sau consum de minim zece euro. Ospătari, oficianţi la birouri turistice, comercianţi, greci , dar şi alte naţii, mai ales unguri şi români.
În holul hotelului, desprinsă de atmosfera sărbătorească din local şi, de fapt, de tot ce se petrecea în jurul ei, recepţionera nu-şi ia ochii de la televizor. Ştiri. Bad, bad news. Grevă la Atena. De alături, răzbate caldă, însufleţitoare, muzica. Apoi năvălesc şi o parte din dansatori. Seara grecească e în toi. Magie care întregeşte farmecul plajei şi al valurilor, de peste zi. Imagini încântătoare pentru orice turist. Dincolo de asta, pe lângă fizionomiile caracteristice, uşor de recunoscut ale grecilor, mai e şi tristeţea, aceeaşi ca şi a fetei dela recepţie. Şi, frecvent, o umbră de nervozitate abia vizibilă. Ceva ce nici un aparat de fotografiat, nu vede.
…Mâncăm calamar cu cartofi prăjiţi la terasa de lângă mare. Marcel, bucătar din Bucureşti, ne serveşte repede, fără stres, cum scrie pe oferta de la intrare. O condescendenţă care ne devine familiară. Bere Mythos, rece, excelentă. Marcel vorbeşte bine greceşte şi sârbeşte. Peste o săptămână se întoarce-n ţară. A adunat ceva, nu ca-n alte veri. Patronii greci beau şi ei Mythos la o masă alături. Au aceeaşi expresie preocupată pe care o observasem la personalul hotelului unde stăm. Vorbesc despre grevele din Atena şi despre sindicalişti. Un subiect devenit obsedant, după câte ne dăm seama, pentru cei care trăiesc aici. Vorbesc repede, pe un ton scăzut, vizibil revoltaţi. Un cancer care devorează ţara. De dragul privilegiilor lor neruşinate nu pregetă s-arunce ţara-n aer. O armată numeroasă de profitori creată de politicienii corupţi care, campanie după campanie, au umflat aparatul birocratic până la refuz sufocând economia. Sute de mii de posturi contra voturi. Funcţionarii ăia, ne lămureşte Marcel, câştigă şi de zece ori mai mult decât angajaţii la privat. Şi chiar decât patronii- ca ăştia de-aci.
Climate
În vara trecută am descoperit un zăcământ de gaze naturale. Nu râdeţi, de fapt nu eu ci fratele meu, cercetător geofizician pe care-l secondam în această aventură. Mai întâi bănuise existenţa unei pungi destul de măricele (cam doi km lungime) studiind configuraţia zonei şi specificul structurii geologice a locului. Având şi biocapacitatea naturală (recunoscută) de a capta informaţii în genul fântânarilor legendari de odinioară, nu numai pentru rezervele de apă din subsol, nu rezistase să nu dea o raită, două, ca să facă o estimare şi fără aparatură. La a doua mă luase şi pe mine. Cum eram în vacanţă, mă simţeam ca-ntr-o expediţie de cercetaşi. Folosind nu tocmai un aparat ci o bagheta cu electrozi pe care o avea mereu cu el (deformaţie profesională) schiţase chiar şi perimetrul respectiv. Mai avusese descoperiri în cariera lui de cercetător, dar niciodată de gaze naturale. Ce aţi fi zis în locul meu, v-aţi fi bucurat, nu-i aşa? Ce minunăţie! Entuziasm copilăresc de necunoscătoare. Nu lucrasem în domeniu, nu aveam cum să ştiu că de la cazna scotocirii coclaurilor şi bucuria descoperirilor, în condiţii grele, incomparabile cu cele de vacanţă în care ne aflam, la ceea ce se petrece în birourile cu oficiali, e o distanţă cam ca de la descoperirea fraudelor la pedepsirea inculpaţilor în statul nostru de drept. …Iertată-mi fie comparaţia cam dură, dar asta mă scuteşte de a descrie în amănunt nişte cazuri concrete, pilduitoare, pentru modul de gândire şi rezolvare a unor probleme de maxim interes în domeniu, care l-ar fi făcut sceptic pe oricine. În concluzie (provizorie, totuşi): mai repede s-ar găsi rezolvare în Matto Groso decât pe dealurile astea, acum că interesul pentru cercetare şi exploatare s-a convertit pe deplin în speculaţii cu iz de comision. A celor care de bună vreme trăiesc (şi ce bine trăiesc!) în birouri luxoase din munca cu bună credinţă de zeci de ani a generaţiilor anterioare. Şi-n primul rând din munca lor de pe teren: regim dur, de regulă mâncat pe sponci, dormit îmbrăcaţi şi-n bocanci, vară, iarnă. Ca pe front. Ca acum reuşita să le fie risipită strategic -a la bingo- cât ai zice oemvepetrom.
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii