Aventuri în grădina de hârtie

Literatura, sub vremi sau peste vremi?

Criterii comerciale, criterii de generaţie, de curent, de grup… Dar ce cărţi sunt cu adevărat de valoare şi cum pot fi evaluate altfel? În ce măsură trendul pieţei şi, în general, nivelul cultural de masă poate convieţui cu valoarea neperisabilă-n timp? Întreb asta pentru că, realist vorbind, interesul marketerilor culturali care vizează exclusiv calitatea ei de marfă poate schimba cu uşurinţă aurul pe o tinichea. Oricât de mare ar fi succesul momentan de piaţă, nu-i exclus să se rezume doar la un balon de săpun- în contextul în care o poezie poate deveni, comercial vorbind, o gogoaşă sau ceva asemănător, iar un roman, hârtie de ambalaj! Nu, nu exagerez. Îmi aduc bine aminte de strângerea de inimă pe care am trăit-o cu vreo zece ani în urmă când, cu preţul a câteva hârtii igienice, am cumpărat un raft de volume uitate în praful unei librării: Balzac, Cehov, Dickens, Tolstoi… Ce să te mai miri atunci de destinul Cărţii Româneşti?… și, în general, de preţuirea culturii, mai ales a celei autohtone? Sigur că situaţia s-a mai schimbat în ultimii ani. Totuşi, senzaţia că, aşa liberi cum am devenit, suntem împinşi grămadă pe un povârniş abrupt, n-a fost un balon de săpun. O simt şi acum… Neîncredere, agitaţie, îngrijorări peste îngrijorări. O stare de aşteptare fie a unei izbăviri, fie a unei dezamăgiri ireversibile. Sunt roadele amare ale iresponsabilităţii de care avem, sau, mai curând, de care ne-am făcut, parte. În amărăciune însă, există şi leacul. Aşa cum o suferinţă fizică îşi are punctul de pornire într-o stare sufletească proastă, leacul pentru afecţiunile economice şi sociale nu are nici un efect fără a trata deopotrivă, şubrezenia culturii. O cultură care nu-şi poate apăra valorile, nu numai cele create acum ci, mai ales, pe cele de demult, lipsite de apărare, se usucă şi moare ca un pom bătrân fără rod. În locul lui o să apară ceva tufăriş care nu face nici umbră. O cultură care nu-şi poate proteja valorile face parte dintr-o ţară care nu-şi poate proteja copiii, tinerii şi bătrânii. Bolnavii şi mamele. Pădurile şi apele. Şi cam tot ce ar trebui să-i confere identitate şi vigoare spirituală. Cum toate astea au încăput, o vreme, pe mâna unora care o considerau doar un loc de făcut bani şi de huzurit, iar pe noi o generaţie spontanee, cuvântul „dăinuire” cere acuma mai mult confort în dicţionarul limbii române! Poate exagerez, dar politica rasului cu buldozerul a ceea ce au creat alţii înainte vreme şi nepăsarea faţă de trecutul cultural n-au fost deloc accidentale. S-au schimbat vremurile, reflexele rezistă! Năravurile continuă sub alte nume. Tufişuri cu poame necomestibile îşi dau aere de livezi. Prin codrii decapitaţi curg, încă, torentele pustiirii. Până la urmă dăinuirea e o chestiune de viziune asupra clipei. Clipa văzută în perspectiva veşniciei verticalizează, înnobilează şi e profund creatoare. Selectează valorile prin aceeaşi perspectivă, le redă strălucirea apartenenţei şi le recunoaşte contribuţia, oricât de modestă, la zidirea spirituală. Veşnicia redusă la nimicul clipei, dimpotrivă, aplatisează, devalorizează şi introduce confecţia de duzină. Evoluţia sau decăderea culturală şi nu numai, e dată de dinamica relaţiei între cele două. Nu cred că francezii îl scot foarte des pe Balzac, ori pe Verlaine, ori pe alţii, din raft, pentru a-i citi. Mă-ndoiesc că elevii englezi îşi împrumută toată ziua unul altuia volumele lui Shakespeare. Fără a fi zeificaţi, locul lor, asemenea unor pietre preţioase sau mai puţin, adesea doar cărămizi, ori chiar lut, e de neclintit din edificiile culturale ale acestor naţii. Iar ca sursă de inspiraţie, de re-creaţie sunt prezente nu numai în alte creaţii literare ci şi în alte forme de artă. Înţelegerea legilor spiritului poate face perenă şi universală o cultură primitivă, aşa cum nerespectarea lor instaurează primitivismul în cultură şi în viaţa unei comunităţi.

11 aprilie 2009 at 15:01 noradamian 138 comentarii