Posts tagged ‘Viki’
Mătuşa (2)
Seniorii din anul trei munciseră, nu glumă, la surpriza asta. Dar se şi distraseră pe cinste, pregătind scenariul, deşi, aflasem, aveau ceva emoţii privind reuşita parangheliei. Numa’ de ar şti, boboceii şi ceva mitologie. Asta fiindcă evenimentele urmau să aibe loc în Troia, fireşte dacă bobocii reuşeau s-o cucerească. Juriul era format din zei. Zei curioşi să vadă cum ţopăie aheii. Costumaţi adecvat, Ulise şi Penelopa prezentau programul. Primul număr, un concurs pe teme mitologice, nu prea stârnise entuziasm. Nimeni nu fusese-n stare să reproducă vreun fragment, măcar, din cântecul sirenelor, probabil din respect pentru Penelopa, ea fiind de faţă. Plictiseală curată, zise cu vocea ei răsunătoare, Viki. În costumaşul bleumarin, sobru,”de comandă” pe care-l purta în ocazii deosebite şi la examene, era clar că Viki nu se simte-n largul ei. Se foia, nu-şi găsea locul, voia să iasă la aer să fumeze. Probabil rămăsese cu gândul la calculele neterminate ale proiectului. Păi, de ce să piardă vremea cu prostii de astea când…
– da’ unde-i Doruţa? se nelinişti dintr-odată. Chiar aşa, unde-o fi dispărut Doruţa? Sala era deja plină ochi, unde s-o fi rătăcit?
– Nu m-aş mira s-o fi luat somnul, bombăni Viki.
– Uite-o, ne făcu semn Stelică.
În calitate de observatori şi critici ai evenimentului ar fi trebuit să ne bucurăm de surpriză, dar, cel puţin pe moment, am rămas fără grai. Îmbujorată, cu gura până la urechi, senioara Doruţa se dezlănţuise într-un dans sălbatic pe ringul din faţa juriului.
– Asta a dat în mintea bobocilor, ia priviţi! Cu ochii lucind ca două lame, Viki izbucni într-un râs homeric şi cam isteric. Mai calm, Stelică zâmbea şi el, deşi se vedea că e surprins:
– Las-o, dragă, parc-ai fi mătuşă-sa!
Simţindu-se în centrul atenţiei, fericită, Doruţa uitase de orice reţinere. Partenerul ei de dans, un aheu mustăcios, grămadă de muşchi într-un veşmânt zdrenţuit, în mare formă şi stare de agitaţie, o arunca şi o rostogolea, încoace şi-ncolo, în chiuiturile spectatorilor. Ca pe un sac, aprecie sec, Viki. Cercul se lărgise, reprezentaţia atrăgea din ce în ce mai mulţi curioşi, asta şi din şoldurilor late ale dansatoarei şi a fundului ei cât o baniţă, credea Viki. Se posomorâse de tot. Atmosfera entuziastă, electrizată de numărul de dans al celor doi, glumele, veselia, o lăsau indiferentă. Fără-ndoială că pe Doruţa o aştepta o dăscăleală serioasă la cămin. Deocamdată, însuşi întunecatul Hades le înmânase premiul pentru cea mai mortală pereche. Majoritatea aplaudaseră decizia juriului, doar vreo doi ahei (nu se poate să mulţumeşti pe toată lumea, nu?) veniseră cu contestaţii (nici măcar nu sunt boboci, bă, păcăleală, ce naiba). De aceea, premiul de popularitate, care li s-ar fi cuvenit tot lor, după cum voiau mulţi, nu fusese acordat. Eros se abţinuse. Căci cu a vicleniei artă poţi deschide orice poartă, fredona, fericit şi el, aheul lui Doruţa, prins iremediabil de farmecul lumii antice şi de ideea cu iapa troiană. Culturism, ce mai.
Mie-mi plăcuse, drept să spun, ce se petrecuse. Doruţa fusese o revelaţie. Dar asta nu schimba cu nimic lucrurile chiar dacă şi Stelică era de partea ei. Adevărul e că Doruţa, aproape tot timpul (în afară de cel pe care-l petrecea dormind), era tot o spaimă. Seminariile erau îngrozitoare, examenele, cumplite și toate la un loc nu făceau cât mătuşă-sa. Ce te-ai îngălbenit aşa, ce ţi-o mai fi scris, ia dă-o-ncoace, intervenea, energic, Viki, de fiecare dată când venea câte o scrisoare de la Mătuşa. Şi scrisorile veneau săptămânal, ca un abonament, obligatoriu, la Scânteia. Orfană de mică, Doruţa rămăsese în grija Mătuşii, asta ştiam. Fără să scoată o vorbă, ghemuită-n pat, cu genunchii la gură, încerca să zâmbească, privindu-ne, în timp ce noi citeam scrisoarea-n grup. Ce mama nabii îţi făcea, te bătea? Cu fiecare rând, în faţa noastră creştea masivă, mustăcioasă, cu palma grea, Mătuşa. Doruţa, îi striga în scrisoare cu glasul ei gros. Vezi să nu faci prostii, că aflu. Să n-aud că te plimbi seara. Să nu te culci după zece. O să vin pe neaşteptate şi o să trec şi pe la decanat. O să-ţi controlez dulapul. Ai grijă ce faci cu curcanul! Mănâncă-l singură. Nu care cumva să-l împarţi! Roade bine de pe oase. Vezi că ţi-am pus şi un articol de ziar. Bagă bine la cap ce scrie acolo. Luam articolul, era vârât cu scrisoarea-n plic, şi-l citeam rar, nuanţat, silabisind în cor. Aplaudam la sublinierile făcute de mătuşa cu roşu. Angajare fermă şi deplină responsabilitate pentru înfăptuirea… … hi, hi, hi…
– Gata, las-o, hai mai bine să punem masa.
– Doruţa, unde ai pus cuţitul ăla?
– Da’ vin, vin de ce n-o fi trimis?
– Oho, în schimb avem şi prăjituri.
– N-auzi? Doruuuuţa! Ce ai rămas ca o momâie acolo?
– Hai la masă! Azi avem curcan.
Mătuşa
Bufnitura venea din sala de meditaţii. Îmi lăsasem proiectul, acolo pe una din mesele din fundul încăperii şi coborâsem pentru câteva minute după o scrisoare, în hol. Sala se golise rapid, doar Viki rămăsese, lucra netulburată la o masă de lângă fereastră. Pe foile mele, pe planşetă, era plin de moloz. Alături, pe jos, o bucată de beton destul de mare, îmi readuse în memorie o lecţie de filozofie din liceu, în care era vorba de întâmplare. Tavanul avea o crăpătură încă de la cutremurul de iarna trecută pe care, probabil, nimeni n-o văzuse. Proiectul, la „Procese şi utilaje”, prima încercare de acest fel, nu mi se părea uşor. Şi nici după disciplina respectivă nu eram tocmai pasionată, spre deosebire de colega mea care se simţea în domeniu ca peştele-n apă. Viki stătea în picioare, fuma, ţigara o ţinea între degetele mâinii stângi în timp ce cu dreapta urmărea traseul unei conducte. Ceva nu mergea. Expiră cu un şuierat fumul, bătând cu degetele în masa de lucru. „Hm, dac-aş pune pompa aici?” …Ai fi putut crede că te afli, martor norocos şi privilegiat, în preajma elaborării unei deosebite realizări tehnice. Mai trase un fum, încruntându-se. ” Ce-o fi făcând putoarea de Doruţa, doarme, nu?” Fixă manometrul ceva mai sus de pompă. „Şi proiectul, cine crede că i-l face, mătuşă-sa?” …Doruţa dormea, într-adevăr. Dormea mult şi des. Viki încercase tot felul de procedee pentru a o trezi, mai ales dimineaţa. Uneori reuşea repede, alteori dura câtva timp. Totuşi, mă-ndoiesc că Doruţa era vreodată trează de tot. Viki strivi mucul de ţigare în cutia goală de chibrituri, de pe pervaz. ” Fără supapă de siguranţă, tot nu merge”. Puse mâna pe rigla de calcul. Vorbea repede dezvelindu-şi şirurile dinţilor mărunţi şi egali, parcă mereu lucind într-un zâmbet. Auzind-o pe Viki aveam impresia unui exerciţiu de virtuozitate la pian. O curgere de sunete cu viteză şi debit de ploaie de vară. O frazogramă de a ei, dac-ar exista aşa ceva, n-ar fi fost liniară, sinuoasă şi nici din linii frânte, mai curând aş fi văzut-o ca pe o înşiruire de mici forme geometrice de construcţia cristalelor, cu contururi precise şi armonioase. Game repezi şi limpezi în tonuri majore. La prima vedere ai fi zis că de abia a intrat la liceu. Asta aparent, fiindcă în realitate era o tipă energică, hotărâtă şi autoritară. Altfel de mult ar fi dat-o dracului pe Doruţa şi şi-ar fi văzut de treburi, că are destule, şi ea, Viki, ştie ce vrea în viaţă. Nu uita şi nu neglija nimic din tot ce avea de făcut şi Doruţa ştia bine c-ar fi fost vai de ea amărâta, dacă Viki s-ar fi mutat cu Stelică în camera lui din oraş şi asta nu… „Da’ la dans, nu veniţi?” Aysel, turcoaica, târşindu-şi papucii venise să fumeze o ţigare cu noi. O, da! Uitasem de Balul Bobocilor! Se anunţa o seară amuzantă, merita să vedem ce va fi acolo, mai ales că organizatori erau seniorii din anul trei, colegii noştri. „Ia nu te mai miorlăi” o dădăci Viki pe Doruţa, la plecare. „După ce că te-ai boit ca o boarfă, mai faci şi fasoane”. Lui Doruţa i se lungiră până la urechi buzele vopsite, iar ochii-i arătau ca două virgule verzi. Era fericită. Doruţa avea o aptitudine specială de a fi fericită.
va urma…
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii