Posts tagged ‘Yad Vashem’
Dor de Ierusalim
„Dacă te voi uita, Ierusalime,
să-și uite dreapta mea destoinicia ei”
Psalmul 137
Când înțelepciunea Scripturii ajunge să fie folosită ca material de propagandă pentru politicienii dornici de a face gaură în cer ca să fie slăviți, lumea e în primejdie.
Amos Oz: „Cred ca aşa este, acesta este sindromul ultimelor decenii. Acum vreo douăzeci de ani, Samuel Huntigton vorbea despre “războiul civilizaţiilor” dintre Est şi Vest. Cred că nu avea dreptate. Adevărata bătălie a zilelor noastre nu este cea dintre Islam şi lumea occidentală, sau dintre Est şi Vest, ci este lupta dintre fanatici şi noi, toţi ceilalţi. Fanaticii cred în mântuirea imediată, spre deosebire de noi. Şi sunt gata să sacrifice oricâte vieţi este nevoie pentru această mântuire. Noi, ceilalţi, credem că viaţa este valoarea supremă, prin ea însăşi. Că viaţa nu este un mijloc, ci un scop.”
Experiența mea israeliană mă face să admir fără rezerve acest model de gândire lucidă, onestă și înalt motivată de sensul iubirii de semeni a celebrului scriitor.
Prima mea luare la cunoștință cu realitatea cotidiană din Israel s-a petrecut în a doua zi de ședere în casa prietenilor mei la care am petrecut luna martie în 1997 (o lună încărcată de ciocniri și atentate). Pe postul în limba română al radioului din bucătărie se difuza de la prima oră a dimineții știrea despre conflictul sângeros între localnici arabi și armată de pe muntele Har Homa din Ierusalimul de Est, provocat de demararea construcției unei colonii evreiești ca urmare a deciziei din februarie a lui Ariel Sharon, ministru în primul guvern Netanyahu. Generalul-buldozer, cum era alintat, altfel un erou incontestabil, emblematic, al Israelului, a adăugat memorabilelor sale acte de curaj în războaiele pentru apărarea tânărului stat Israel atacat de vecini, ca ministru, o serie de măsuri ofensive ale căror efecte au generat mari controverse. Nu toți evreii le socoteau bine venite. „Ierusalimul a fost și trebuie să rămână capitala sacră a Israelului și a lumii”, izbucnise, într-un acces de revoltă, soțul colegei și prietenei mele din liceu, un om deosebit de blând, cultivat și credincios, descendent înțelept al unei familii rabinice din vestul României. Ca și Amos Oz era veteran al Războiului de Şase Zile din 1967 și al Războiului de Yom Kippur din 1973.
Din nefericire, după delicatețurile senzaționale schimbate cu liderul Kim Jong Un, domnul Trump continuă să toarne, ici colo, gaz pe foc pe mapamondul supraîncălzit pentru a i se recunoaște valoarea diplomatică, așa cum face recunoscând Ierusalimul drept capitala Israelului. Un anunț care, în contextul de-acum al relațiilor din Orientul Mijlociu, ar putea declanșa un tsunami belicos mult mai brutal decât precedentele.
Orice gest, vorbă, măsură, acțiune politică a unui lider ar trebui să plece de la imperativul apărării vieții oamenilor. Cine se bucură dacă un scop politic primează în fața păcii și a vieții? Creștinii?… Nu cred. Aceia care au vizitat Yad Vashem au simțit, mă gândesc, deplinătatea semnificației sacrificiului christic al celor numiți „drepți între popoare” care, riscându-și viața, sau chiar cu prețul ei, au salvat alte vieți.
Neîntreruptul șir de năvăliri n-a șters Ierusalimul de pe harta lumii, dimpotrivă, l-a reedificat ca centrum mundi. Tot felul de cruciați fanatici cu mintea împâslită de ambiții și vanități războinic-religioase, de adversități politice periculoase cred că rolul lor e să-l ajute pe Cel de Sus ca să-și merite mântuirea. Reînviat miraculos după fiecare distrugere, Ierusalimul va rămâne veșnic în sufletul celor care-l cunosc și-l iubesc. Indiferent de suferințele pe care i le pregătesc acum politicienii, Orașul Păcii o să-și urmeze calea, care nu-i scrisă de obtuzii mânuitori politici ai planetei.
„Cel ce salvează o viaţă, salvează o lume întreagă”
(Talmud)
Mai spune Amos Oz, în interviul realizat de jurnalista Magda Grădinaru: „Acum 70-80 de ani lumea a primit un cadou foarte frumos din partea lui Hitler şi a lui Stalin. Nu a fost intenţia lor de a ne face acest cadou, dar totuşi ni l-au dat: au lăsat în conştiinţa lumii un şoc atât de puternic, încât pentru mai mult de jumătate de secol mulţi oameni au fost foarte ruşinaţi să fie numiţi rasişti, să-şi manifeste deschis şovinismul, să mai fie revoluţionari însetaţi de sânge. Şi asta doar din cauza acelui şoc cauzat de Hitler şi Stalin. Dar se pare ca termenul de valabilitate al cadoului a trecut. Nu mai este relevant pentru noile generaţii care nu au amintirea acelui şoc. Iar oamenii devin iar vulnerabili instinctelor până acum reprimate: instinctele naţionaliste, xenofobe, antisemite, islamofobe, chiar şi cele împotriva femeilor. Pur şi simplu asistăm la revenirea acelor lucruri. Până acum am avut doar o pauză, un interval de respiro cauzat de acel şoc pe care ni l-au dat Stalin şi Hitler. Iată că acel şoc a fost punctul de început al unei relative epoci de aur, cu mai puţină violenţă ca în trecut, cu mai puţine războaie, cu mai puţin rasism, cu mai puţină ură, cu mai puţin bigotism, cu mai puţin naţionalism fanatic. Şi iată cum toate aceste lucruri se întorc. Mi-e teamă că ele fac parte din natura umană. Trăim deja într-o lume a fanatismului, sub multe forme: fanatism naţionalist, rasist, sexist, religios sau de tipul radicalismului revoluţionar”.
Mi-e dor de Ierusalim, de trecutul, prezentul și viitorul lui fabulos, de prețuirea vieții ca valoare supremă și de emoțiile înalte pe care ți le insuflă acel spațiu neasemuit, de semnificațiile profunde ale istoriei lui, de neuitat pentru oricine i-a simțit spiritul peren.
Martie în Israel (12)
Cerul neuitării
Yad Vashem. Vizitatorii, solitari sau în grup, sunt preluaţi de ghizi amabili, adolescenţi, băieţi şi fete, în obişnuitele uniforme kaki cu însemnele taberei militare. Rătăcim tăcute prin săli în care răsună discursurile lătrătoare ale lui Hitler. În care rulează non-stop filme cu relatările cutremurătoare ale unor supravieţuitori. Săli cu fotografii, fascicole cu foi îngălbenite, mototolite, desene recuperate din barăcile unor lagăre. Desene pline de candoare, aşa cum fac copiii la grădiniţele obişnuite. Grămezi uriaşe de încălţări. N-am avut niciodată curiozitatea morbidă de a da ochii cu ororile unui lagăr, după ce am citit, am văzut ecranizări, am auzit mărturii despre atrocităţi inimaginabile. …Jurnalul Anei Frank”, 
“Alegerea Sofiei”, “Lista lui Schindler” şi atâtea altele. Miriam şi Leon avuseseră şi ei rude care au fost ucişi acolo… Îmi vine-n minte o poză din albumul de familie a lui Miriam, cu două fetiţe şi un băieţel, verii ei, care sfârşiseră în fabrica morţii a naziştilor. Greu de suportat grozăviile şi numai văzute în fotografii ori pe pânză. Aici, în spaţiul neuitării, însă, trăieşti o stare neobişnuită. Unică. Claustrofobie, singurătate, apăsare. Duritate, tensiune. O linişte generatoare de nelinişte. Memorialul, acoperind un spaţiu fizic uriaş, îl conduce pe vizitator în întunecimile iadului, făcându-i accesibilă totodată, într-un mod inefabil, nedefinit, copleşitor, prezenţa Dumnezeirii izbăvitoare. De ce atâta ură? Probabil primitivismul şi cruzimea fără limite a naziştilor îşi avea originea într-un profund complex de inferioritate. O teamă instinctuală faţă de purtătorii de civilizaţie care au fost dintotdeauna şi au rămas, evreii. Oare nu şi-n prezent există, nevindecată, această stază morbidă, din aceleaşi cauze? Dincolo de tensiunea apăsătoare a zidurilor megalitice ale unor edificii cu unghiuri tăioase şi fascicole de lumină îngheţată… de deznădejdea, suferinţele, moartea înghiţite de apa neagră a trecutului…“să crezi că, de la cel mai jos nivel al omenescului, poţi transcende la sublimul unei realităţi a dreptăţii şi izbăvirii în altă dimensiune”… Soare blând, animaţie, clădirile din piatră albă-roz pe care se căţărau ici colo flori de un roşu sângeriu. Plăcut şi paşnic. Ne îndepărtasem de „Muntele Amintirii” ducând în minte imagini de neşters. Cu deosebire ale unor copii cu ochii luminoşi, încrezători. Miriam se simte obosită. Tot ce vezi acolo e copleşitor. Iar Memorialul copiilor e chiar mai zguduitor. Feţişoare de copii de diferite vârste, mulţi prea mici ca să-nţeleagă demenţa celor care-i condamnaseră să moară. Prăpastia între inocenţă, iubire, dragoste de viaţă, încredere în bunătate, milă şi abisul urii. Anticamera cu grămezi de lucruşoare, ghetuţe desperecheate, fotografii vechi… Sala în care nu vedeai nimic altceva decât luminiţe mişcătoare ca un univers de stele vii în întuneric. Şi vocea egală care rostea nume după nume, într-o înşiruire fără sfârşit. Cineva îi aştepta în altă parte. Cineva îi primise în altă parte. Undeva, în casa iubirii veşnice.
din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009
Martie în Israel. Iubire şi ură.
Însfîrşit o zi fără ştiri, fără televizor, fără radio… „Să nici nu-ţi închipui aşa ceva” îmi spune Miriam calmă scoţând un aparat cât o cărticică din geanta ei mare şi plină cu de toate. „Fără ăsta n-aş rezista”…Nu-i nimic. Vorbitul monoton, muzica în surdină nu mă deranjează, ba dimpotrivă. Cu atât mai mult în seara asta când suntem frânte de oboseală. N-apucăm să adormim, că sună telefonul. – Ken, răspunde Miriam, (zâmbeşte larg) da, da, suntem aici, amândouă, vă aşteptăm… Betzalel, hotel Rina, etajul unu… Are un aer misterios, abia se stăpâneşte să nu-mi spună despre ce e vorba. „Cine…vine, acum, aici?”… Miriam nu-mi răspunde. Înviorată, strânge prin cameră, se-mbracă, aşează una, alta, prin jur. Mă îmbrac şi eu aşteptând surpriza. E vorba de nişte oameni pe care i-ai cunoscut, las că vezi… Miriam nu mai are răbdare şi coboară-n stradă. Voci cunoscute se apropie şi odată cu ele timpul se întoarce brusc în cancelaria liceului unde, în pauze, stăteam la taclale. Da! Brigi şi Shani Blum. El de matematică, ea de fizică. El uriaş şi copilăros, ea micuţă şi blândă. Ne măsurăm din priviri…Puţin schimbaţi, foarte puţin! Doar că acuma în afară de faptul că purta o chipa cu albă cu modele albastre, Shani era emoţionat cum nu-l văzusem nicicând. Atentă, Brigi îi întinde o batistă dintr-o geantă mare, ca şi a lui Miriam, din care m-aştept să scoată şi un sandvici, două. Ca la şcoală când îl aştepta în pauză. Şi-n timp ce Shani îşi mânca sandviciul ea corecta extemporale, mai schimba o vorbă cu noi şi din când în când îl ironiza zâmbind delicat. Nici gând să se sature Shani doar cu unul. „Brigi, nu mai ai un sandvici?” Zic tare deodată. Brigi râde, Shani îşi şterge ochii. „Nu mă pot abţine”. De când plecaseră din ţară nu se mai văzuseră cu niciunul dintre colegi. Brigi terminase cu învăţământul, devenise statisticiană. Shani, în schimb, ţinea cursuri de matematică la universitatea din Beer Sheba. „Un oraş dinamic, plin de viaţă ridicat în deşert”. Miriam pune pe o farfurie nişte dulciuri. Eu torn suc de fructe dintr-o cutie în pahare. Shani e prieten cu Leon, aflu. Ne-am dezmorţit. Vorbim toţi deodată. N-ar vrea să moară până n-o să mai bea cu băieţii o bere la Bulevard. Ori la Împăratul Romanilor. Asta după un fotbal…”Dacă te lasă Brigi”. Shani izbucneşte-n râs, dar nu pare prea vesel. Hei, ce vremuri. Da, da, mi-amintesc tot…”Aici…e atâta frumuseţe, dar” adăugă, „şi atâta ură!”
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii